Autoeducația – autocunoaștere? (încercare de semnal de alarmă)

M-am hotărât să scriu un post despre autoeducație într-o dimineață când eram în drum spre facultate. Tema nu era una nouă pentru mine, nu de puține ori m-am gândit la ea, nu de puține ori m-am întrebat ce-aș fi fost eu însămi fără aportul autoeducației... Spre surprinderea mea, dând un „search” pe Google, am descoperit că și alții s-au mai gândit că poți să te educi singur – ba, mai mult, există chiar o teoretizare a conceptului de autoeducație, ceea ce îmi pare deja un pas înainte în demersul de promovare a acesteia. În acest sens, voi încerca și eu, prin prisma ideilor expuse aici, să vă atrag atenția asupra importanței autoeducației.

Înainte de toate, aș vrea să clarificăm un pic cam ce-ar însemna acest termen de „autoeducație”. Mai mult sau mai puțin conștient, cred că fiecare dintre noi are „la activ” diferite experiențe care să justifice existența autoeducației în procesul nostru de formare. Fie că am dezvoltat o pasiune nelimitată pentru istorie după lecția despre Primul Război Mondial și am dat fuguța la bibliotecă pentru lecturi suplimentare, fie că, la un moment dat, am luat dificilă decizie de a ne apuca în sfârșit de sport și ne-am impus să alergăm 30 de minute în fiecare zi, fie că am hotărât că tata nu are dreptate când spune că bluza pe care ne-am luat-o e prea strâmtă, toate aceste acte, decizii din viața noastră au reprezentat, în fond, aporturi prețioase la autoeducația noastră și, în definitiv, la formarea personalității noastre. Pentru că autoeducația nu înseamnă doar acumulare de cunoștințe, lecturi suplimentare și aptitudini cât mai diverse, ci are ca rezultat însăși concepția noastră despre viață, societate, om, eu.

Cu toate că are aparența unui subiect controversat, autoeducația este esențială în definirea eului. Nu cred că există persoane care să nu cunoască principiile după care funcționează societatea în care trăiește și rare sunt cazurile în care copiii să nu aibă acces la educație. Cu toate acestea, de prea multe ori ne confruntăm cu hoți, cerșetori, criminali, perverși, așa-ziși „(auto) prost crescuţi”, persoane care nu au niciun scop în viață sau care nu și-au pus niciodată problema autodevenirii. Nici măcar nu trebuie să ne raportăm la extreme, ci doar să privim în jurul nostru ca să realizăm cât de extinsă este această problemă.

Care să fie cauza? Mulți dau vina pe mediu (pe familie, pe profesori, pe grupul de prieteni), alții vorbesc chiar de factorul biologic („l-a moștenit pe taică-său”), dar prea puțini își asumă ei înșiși vina propriei lipse de evoluție. Oare suntem într-adevăr chiar atât de mult determinați de condițiile în care trăim, de persoanele cu care intrăm în contact, de lucrurile care ni se predau la școală? E chiar atât de fatalistă viața pe care o ducem, iar greșelile celor din jur ne afectează chiar atât de radical propria devenire? Cu siguranță toate aceste aspecte joacă un rol în evoluția noastră, dar ar fi o lașitate din partea unei ființe înzestrate cu rațiune să afirme că „așa i-a dat Dumnezeu”, că se învârte într-un cerc vicios și că pur și simplu nu poate scăpa din ghearele acestui determinism exterior. Cu atât mai mult condițiile vitrege ale existenței ar trebui să reprezinte pentru noi o provocare în plus în drumul spre căutarea autoeducației.

Prima problemă care se pune este următoarea: când începe autoeducația? Când pot părinții super preocupaţi ca fiii și fiicele lor să nu o ia pe „un drum greșit” să le dea „mână liberă” de acțiune? Ei bine, cu siguranță nimeni nu poate să spună cu exactitate vârsta la care începe educația; ea poate interveni în copilărie, în adolescență, la 30 de ani sau poate niciodată.

Cu toate acestea, cred că putem vorbi despre un factor determinant al apariției acestei tendințe către autoeducare, și anume conștiința de sine. Și când spun conștiință de sine, nu mă refer la acea conștiință despre care învățăm cu toții pe la psihologie că apare în intervalul de vârstă 1-3 ani. Când spun conștiință de sine, mă refer la o imagine de sine pe care o generăm despre noi, un fel de hologramă, dacă vreți, proiectată în exterior, pe care o analizăm cu criticism și o alungim pe axa timpului către trecut și viitor în căutarea lipsurilor, potențialităților, bagajului deja existent. Această conștiință de sine la care mă refer se interoghează permanent, își proiectează propriul drum în viață, extrage mereu învățături din experiențele trecute și prezente, în fond, se descoperă și se autocunoaște pe sine cu fiecare minut mai mult.

Practic, copilul care reuşeşte să se sustragă concretului bazat pe programul de somn-masă-școală-teme-joacă și începe să-și pună întrebări despre sensul existenței sale, despre ceea ce vrea să facă mai departe în viață (profesională și personală), despre ceea ce poate, ceea ce nu, ceea ce și-ar dori să poată, dar nu are încă resursele necesare, ei bine, putem spune fără îndoială că acest copil este pregătit să declanșeze procesul de autoeducație și totodată de cunoaștere a propriului eu.

 De cele mai multe ori, aceste întrebări apar, într-adevăr, în adolescență, de altfel, renumită ca fiind „perioada marilor întrebări”; dacă însă procesul survine mai devreme, pun la îndoială faptul că părinții ar trebui să facă din acest lucru o problemă. Copilul care capătă conștiința propriei persoane nici nu se va rupe de părinți (pentru că va conștientiza importanța lor), nici nu o va lua pe acele „drumuri greșite” de care se tem atât de tare aceștia, ci va deveni independent de cei din jur pe nesimțite, treptat, odată cu cristalizarea imaginii despre sine și lume.

O a doua problemă pe care o ridică discuția despre autoeducație este legată de întrebarea: de ce nu ajungem toți la autoeducație ca modalitate ultimă de instruire și dezvoltare personală? Paradoxal, întrebarea formulată astfel sugerează obținerea unei uniformități („să urmăm cu toții principiile autoeducației”) și pare că intră în contradicție cu ideea că oamenii sunt diferiți (?!), însă realitatea stă cu totul altfel. În ce măsură mai putem spune astăzi că oamenii sunt diferiți, unici, irepetabili (eventual originali)? În ce măsură mai putem vorbi astăzi de individualitate, când tendința generală este „de a fi în rând cu lumea”? Suntem într-adevăr mânați de dorința de a fi noi, cu defectele și calitățile noastre, cu aptitudinile și inaptitudinile noastre, când cea mai mare împlinire pentru noi e „să fim în trend cu lumea”?

Chiar și studiind așa-zisele aspirații ale oamenilor din jurul nostru ne dăm seama cât de acut lipsește autoeducația și autocunoașterea. Probabil multora li se întâmplă deseori să li se spună: „Ce cauți tu la A.S.E. când tu ai talent la muzică? Ce te-a apucat să faci medicină când tu ar trebui să devii diplomat? De ce te opintești în încăpățânarea de a termina dreptul când ție ți se potrivește mai bine arheologia?”. De ce apar astfel de întrebări? Tocmai pentru că respectivul, din dorința de „a fi în rând cu lumea”, ignoră toate semnalele pe care i le dă propriul eu în ceea ce privește aptitudinile sale și alege să profesez într-un domeniu care nu îi aduce niciun alt fel de satisfacție, decât că are mașină, casă, pleacă în vacanță în Grecia și prietenii îi spun „domnule director”. Alții nu aspiră nici măcar la atât; este arhisuficient să ai un salariu bunișor, să ai ce mânca, unde dormi, un televizor la care să urmărești știrile de la ora 17:00 și poți să te declari fericit. Dar, când vine vorba de ființa umană, „suprema ființă umană”, ne place să spunem despre ea că e unică și irepetabilă, are rațiune și voință proprie și nenumărate capacități de autorealizare.

Așadar, ceea ce face diferența dintre noi nu este nici contul din bancă, nici mașina pe care o conducem, nici salariul părinților, iar, în definitiv, nici măcar facultatea pe care am absolvit-o sau pregătirea profesională pe care o avem în spate; adevărata diferență dintre noi se măsoară în autoeducație și autocunoaștere, pentru că acestea sunt cu adevărat resursele universale, pe care le putem înveşti în tot ceea ce ne-am putea dori să facem.

Autoeducația oferă astfel, așa cum spunea Maslow, șansa de a deveni tot ceea ce poți (și trebuie, aș spune eu) să fii. Ea este totodată accesul către un adevăr universal (cu toate că se contestă existența a așa ceva), caracterizat nu prin bine-rău, adevăr-minciună, frumos-urât, ci prin armonie, echilibru și împlinire.

Să ne dăm deci o șansă!
Și pentru că nu sunt singura care m-am gândit la posibilitatea existenței acestui proces numit autoeducație, vă las în continuare un link unde puteți găsi câteva citate interesante legate de aceasta:

http://www.goodreads.com/quotes/tag/self-education 

Postare realizata de Diana Marcu 

EDUCATIA!

Ce este educaţia?

Termenul de educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educaţio" care înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element al vieţii sociale.

Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele".

Johann Amos Comenius, în „Didactica magna", afirma că la naştere natura înzestrează copilul doar cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii", iar acestea pot defini un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a acestor „seminţe", şi implicit, de înfăptuire a umanităţii, omul nu devine om decât dacă este educat, indiferent de calitatea educaţiei.

Din punctul meu de vedere, educaţia cuprinde toată activităţile desfăşurate de o persoană, activităţi din care aceasta învaţă ceva, se dezvolta pe un anumit plan sau dintr-un anumit punct de vedere.

Tipurile de educaţie

Există mai multe tipuri de educaţie, în funcţie de contextul, cadrul în care se desfăşoară, de obiectivele avute, dar şi de modul în care educaţia are loc. În primul rând voi numi educaţia formală. Aceasta are loc într-un mediu organizat, după o programă clar stabilită, care se finalizează cu certificarea cunoştinţelor şi a competenţelor dobândite. Este un tip de educaţie nepersonalizat, structurat pentru un număr mare de elevi, indiferent de personalitatea acestora. Cu toate acestea, educaţia formală aduce informaţia de care individual are nevoie pentru dezvoltarea sa, reprezintă în fapt partea teoretică de cunoştinţe pe acre individual le acumulează de-a lungul vieţii.

Cel de- al 2-lea tip de educaţie, cea informală cuprinde toate activităţile şi interacţiunile pe care o persoană le are de-a lungul vieţii sale, experienţa pe care acesta o acumulează.

Cel de-al 3-lea tip de educaţie, cel despre care voi vorbi cel mai mult şi cu cel mai mult drag, este educaţia nonformala. Aceasta reprezintă orice activitate organizată în afara sistemului formal, făcută din propria voinţă, cu o doză mai mult decât mare de motivaţie, menită să completeze educaţia formală în dezvoltarea individului. Punctele forte ale acestui tip de educaţie sunt liberă exprimare, flexibilitatea, adaptabilitatea, lipsa stresului provocat de note, faptul că este corespondenţa în proporţie de 100% dorinţelor, nevoilor, intereselor “studenţilor nonformali” şi mai mult decât atât, faptul că performanţa este atinsă prin prisma motivaţiei şi a prezenţei acesteia. Este o muncă din plăcere, făcută cu tot dragul, genul de muncă pe care dacă am face-o toată viaţa ne-am simţi împliniţi sufleteşte. Personal le doresc tuturor adulţilor să se simtă la locul de muncă atât de mulţumiţi şi fericiţi cum ne simţim noi, voluntarii, în cadrul asociaţiilor noastre. Şi iată cum am ajuns la voluntariat, despre care aş vrea să vă împărtăşesc câteva gânduri.

Ce este voluntariatul?

Voluntariatul înseamnă să-ţi oferi timpul, energia, resursele şi abilităţile personale, în limitele impuse de tine, către o asociaţie nonguvernamentală, nonprofit, fără a avea aşteptări de ordin material sau financiar. Să fii voluntar implica o doză de dăruire, altruism şi dovedeşte faptul că îţi pasă de ceilalţi altfel încât le oferi ajutorul tău.

Pentru mine, voluntariatul în cadrul unei asociaţii studenţeşti înseamnă o a doua familie, căci am trecut peste graniţele corporatiste şi formale şi am lăsat acest lucru să aibă un impact imens asupra vieţii mele. Pe lângă faptul că muncesc pentru că îmi place şi ştiu că implicarea mea în astfel de activităţi îmi aduce beneficii pe termen lung, sunt înconjurată de oameni frumoşi, oameni săritori să ajute, oameni ca mine.

Unul dintre motivele pentru care noi facem voluntariat are o dublă valenta – dezvoltare profesională şi personală. Apoi, se conturează dorinţa de a înveşti cunoştinţele acumulate în ceilalţi, de a ajuta la dezvoltarea lor. Dorinţa de a petrece timp cu oameni care au aceleaşi valori ca tine, de a îţi da toată energia pentru un scop în care crezi din tot sufletul, indiferent c a e vorba de proiectul la care lucrezi în cadrul asociaţiei sau e vorba de decorarea sediului, de organizarea unei petreceri sau orice altceva.

Unul dintre lucrurile care mie mi se par fascinante într-o asociaţie e acela că nimic nu e imposibil. Orice idee are ceva bun, ceva constructiv, ceva util. Orice vis despre care ţi s-a spus că e nebunesc, într-o asociaţie ţi se va spune: Genial! De când ne apucăm de treabă? Pentru planurile ce par irealizabile voluntarii te vor susţine prin toate mijloacele şi îţi vor oferi o vorbă bună şi un umăr pe care să plângi, chiar dacă poate ştiu despre tine doar cum te cheamă vor simţi alături de tine şi îţi vor da sfaturi ca pentru cel mai bun prieten al lor, vor fi sinceri cu tine, te vor ajuta să creşti, îţi vor “ţine scara să te urci pe ea (, iar acesta este un al 2-lea element esenţial într-o asociaţie studenţească: aproprierea sinceră faţă de ceilalţi, chiar dacă este poate pentru a 2a oară când vă vedeţi), până când vei ajunge să îţi realizezi planul. Şi acesta e cel de-al 3-lea element minunat într-o asociaţie de tineri motivaţi – totul ia o formă, gândurile, visele şi dorinţele se materializează!

Post realizat de Ioana Gheorghe.