Despre Învățare

Tot ceea ce a știut omul să facă este să supravețuiască. A făcut față celor mai crunte boli, celor mai de neînchipuit razboaie, răzbunări, a inventat roata, banul, proprietatea privată, a descoperit focul, s-a aliat, și-a format o familie. Practic, instinctul de suprevețuire și de conservare este înscris în codul nostru genetic. Copilul mic când se naște, este capabil la două zile să își recunoască olfactiv mama, suge laptele și învață să se agațe așa cum fac primatele. În cea mai mare parte, aceste două insctincte sunt cele care l-au determinat pe om să ajungă în secolul 21 și mai departe.

O cauză importantă a faptului  că suntem cu toții în număr așa de mare pe Pământ este faptul că informațiile s-au transmis, pe diferite căi. Fie că e din punct de vedere filogenetic, în care au apărut modificări ale creierului și corpului în funcție de tipul de hrană pe care îl consumau sau în funcție de tipul activității pe care o desfășurau: vânat, cules, pescuit. El a învățat să își construiască arme, unelte, să migreze atunci când e nevoie și să se stabilească cu famiilia. Practic orice lucru considerat a fi potrivit pentru supravețuirea omului a fost înregistrat și transmis mai departe. Omul a învățat de la natură, s-a adaptat la ea, a evoluat, s-a dezvoltat, s-a incălzit la foc atunci când i-a fost nevoie, și-a gătit mâncarea, a avut grijă de copii, s-a adăpostit. Informațiile s-au mai transmis și de la o familie la alta, oral sau înscris, băiatul era învățat de tatăl său cum să construiască și cum să vâneze, fata era învățată cum să coase, cum să spele și să facă de mâncare. De ce s-au transmis informațiile? Asta deoarece, dacă informațiile nu s-au înscris în codul genetic, atunci omul a încercat să își îmbunătățească traiul și nu își putea permite să își lase semenii, cei pe lângă care trăieste să inventeze singuri roata din nou. Ucenicia este principala metodă în care s-au transmis informațiile la începuturi. Este o cale viabilă din punct de vedere informațional, dar ineficientă în sensul că nu toți pot profita de calitățile învățate de maestru. Nu este pe durată îndelungată benefică. Este potrivită, insă doar atunci când se transmit anuite informații mai speciale la care e nevoie de contact direct între ucenic și maestru.  Am obținut o părere din exterior despre educație de la un student din anul I de la Politehnică.

Ce reprezinta educatia pentru tine?

Educatia este un proces prin care persoanele asimileaza noi informatii.Astfel, educatia poate fi inteleasa ca un concept ce include educatia institutionalizata, dar nu este doar aceasta.

Care sunt formele educatiei?

Educatia poate fi de doua tipuri: activa, atunci cand cunostintele sunt transmise de la o persoana la alta, si pasiva, atunci cand individul asimileaza noi informatii din mediul sau.

Din punct de vedere administrativ, aceasta diferenta se poate intelege ca diferenta dintre educatia scolara, si cea prin programe de tip “lifelong learning”.

Unde ar fi ajuns societatea/lumea din ziua de azi daca nu ar fi fost educatia? Ar fi fost mai bine sau mai rau, de ce?

Educatia institutionala este o creatie a revolutiei industriale. Prin dezvoltare tehnologica economia avea nevoie de muncitori cu un grad de calificare ridcat. Astfel, sistemul educational permite gradul de specializare si calificare necesar nivelului tehnologic actual.

Este educatia folositoare omului si dezvoltarii lui?

Educatia este folositoare, dar nu in mod direct prin informatiile transmise, de multe ori ignorate sau relativ neutilizate, ci prin modul in care se creeaza un context care permite dezvoltarea sa.

Ce viziune ai asupra educatiei si care crezi ca este cea mai potrivita pentru om?

Diferitele moduri in care procesul educational poate fi structurat in multe moduri, cu diferite avantaje si dezavantaje. Consider ca cel mai eficient mod de a educa este prin procesul de ucenicie, sau mentorat, insa nu este economic viabil.

Astfel, este necesar gasirea unui echilibru intre costul economic si calitatea educatiei.

Ce alternative la educatie poti oferi?

Educatia poate fi imbunatatita prin schimbarea paradigmei spre una centrata pe problema, si nu pe solutie. Astfel, studentul este mai intai pus in fata unei probleme, cauta solutii proprii, prin ghidarea unui mentor.

Dar are nevoie omul de aceste informații? De ce nu poate pur și simplu să trăiască în condițiile în care se află deja, de ce încearcă mereu să obțină mai mult? Filozoful J.J.Rousseau face o distincție clară între omul cultural, format de societate și omul natural, dat de natură. În concepția lui, omul trebuie să se întoarcă la forma lui primară adică cea din natură. El consideră că omul este cu atât mai nefericit cu cât se îndepărtează mai mult de natură.

Rousseau pledează pentru întoarcerea la starea de natură. Omul lui este “bunul sălbatic”, a cărui existenţă se ghidează după cele 2 principii înscrise în sufletul uman şi care sunt anterioare raţiunii. Starea primitivă (naturală) a omului este pervertită de societate şi sufletul omenesc este modificat în mijlocul societăţii. În societate omul devine de nerecunoscut. Mulţimea de cunoştinţe înseamnă şi o mulţime de erori. Societatea şi proprietatea privată depravează. Să fie acesta mesajul ultim al lui Rousseau? Dacă ignorăm contextul, aşa pare. Rousseau vrea însă să ne spună altceva: apologia naturii este mai curând o aplogie a moralei/a substratului moral al acesteia. Natura este exponentul sublim al moralei. Rousseau vrea o îndreptare morală, nu distrugerea raţiunii (societăţii). Chiar dacă pare un romatic, dublat de un utopist. Omul ar fi mai fericit dacă ar cultiva contractul cu natura. Proprietatea privată – cultivată în exces – devine expresia egoismului.

Evoluția genetică a omului l-a obligat să ceară mai multe de la viață, să realizeze mai multe și să distrugă mai multe. El nu se mai mulțumește cu o colibă din paie pentru că vede că ploaia îi intră în casă. El are nevoie de un apartament din cărămidă, cu o terasă și cu o vedere la mare. Odată ce omul și-a dat seama că resursele sunt suficiente și variate( deși ele sunt cât se poate de limitate), el s-a folosit de ele pentru a-și crea nevoi și mai multe și mai complexe uneori ajungând la limita superioară a extravaganței. De aceea, omul nu mai poate alerga gol pe câmp, fără nicio problemă, fiind mereu „aproape”  de natură, așa cum își imagina Rousseau. Spiritul competiției cu natura și cu ceilalți semeni  s-a dezvoltat și ea foarte mult și s-a transformat inconștient în ceva normal cceea ce a condus la crime din răzbunare, datorită sărăciei, bogăției, la furt și altele. O alternativă mai bună competiției pentru dezvoltare este cooperarea deoarece prin alăturarea unor minți strălucite se poate ajunge la realizări mai mari decât dacă ar fi în competiție.

Se pare că omul se descurcă foarte bine la supravețuire mai ales dacă are Eul dezvoltat, dar pentru că a  evoluat, accentul nu se mai pune pe supravețuire, pe trebuințele biologice, ci pe evoluție în cadrul societății din punct de vedere intelctual, social, economic. El nu se mulțumește cu un castron de ciorbă la masa de pranz, chiar dacă din punct de vedere biologic este săturat, el vrea grătar și bere.

S-a încercat ca noile generații care apăreau să pornească de unde celelalte generații au rămas pentru a nu se repeta greșelile și pentru a fi mereu într-o continuă evoluție. S-a ajuns în prezent, unde metodele de învățare sunt variate și efectele sunt mai mult sau mai puțin eficiente pentru nivelul la care a ajuns omul și pentru randamentul pe care el îl poate da. Trebuie să se profite din plin de capacitățile lui pentru că el poate, dar sistemul este de cele mai multe ori cel nepotrivit.

Înainte de a se ajunge la sistem, individul trebuie să se autoeduce(concept explicat de colega mea Diana Marcu). Acest lucru o face prin conștientizarea permanentă a acțiunilor sale, a deciziilor lui și a consecințelor. Singura persoană față de care el este în totalitate responsabil este propria lui persoană. Are nevoie să învețe ca pe măsură ce ziua trece, el să devină cea mai bună versiune a lui. Mentalitatea trebuie schimbată pentru a se gândi la aproapele lui și pentru a se ajunge într-o stare în care să nu mai fie nevoie de o formă de guvernare, ci la un respect reciproc, la o respectare a egalității oamenilor din toate punctele de vedere, la o luare a deciziilor la comun, unde problemele se discută în comun și se iau decizii pentru binele tuturor.

O metodă găsită de mine care pare potrivită pentru primii ani de viață ai copilului este metoda Montessori.  Modelului pedagogic Montessori pune copilul în centru.  Copiii Montessori învață într-un mediu non competitiv și care-i susține în permanență, concentrându-se pe individualitatea copilului și pe nevoile lui specifice. Copiii sunt încurajați să muncească independent, în ritmul lor, educatorul putând să lucreze cu fiecare în parte sau în grupuri mai mici. Copiii învață astfel atât de la educatori, dar și independent, sau unii de la alții.

 Acest sistem atribuie copiilor anumite responsabilități și îi ajută să își dezvolte stilul personal de acumulare a cunoștințelor, timp în care educatorii acționează ca un ghid care le incurajează și le facilitează acțiunile. Un principiu esențial al educatiei Montessori este că educatorul trebuie să fie în permanență atent la ce face copilul și nu invers.

Educatorul este, desigur, o parte foarte importantă a acestui proces. El trebuie să creeze mediul deosebit și ordonat, în care copilul să poată se învețe. Educatorul și copiii împart tot spațiul dintre ei. Nu exista o arie destinată educatorului sau o catedră și tot spațiul este folosit pentru activități.

Atașez un filmuleț interesant. Enjoy!

http://www.youtube.com/watch?v=zDZFcDGpL4U 

This audio has been edited from the original event by Becca Pyne. Series produced by Abi Stephenson, RSA. Animation by Cognitive Media. Ideas: Sir Ken Robinson

                                                                                                                     Articol realizat de Elena Hîrjoabă

Educatia religioasa

Arta dificilă a educării copilului aparţine în primul rând familiei, care, deşi astăzi se află în mare primejdie, este susţinută de Dumnezeu prin harul special pe care soţii îl primesc prin sacramentul căsătoriei.

În fiecare an, milioane de bărbaţi şi femei se avântă în slujba de a deveni părinte şi pentru aceasta nu li se cere examen sau licenţă. Cu toate acestea „una din cele mai provocatoare şi grele sarcini în viaţă este să iei un copil, o fiinţă mică, total neajutorată şi să-ţi asumi toată responsabilitatea pentru creşterea lui", astfel încât să devină o persoană stăpână pe sine, un membru folositor familiei, bisericii şi societăţii.

Pentru că educaţia este arta formării omului de mâine, părinţii nu pot fi oameni ai trecutului, ancoraţi în formule, ci trebuie să meargă pe cale împreună cu copiii lor, să-şi adapteze pasul cu ei „pentru a-i lăsa liberi să continue singuri imediat ce sunt în stare de aceasta". Ei au datoria de a le forma copiilor conştiinţa, caracterul, voinţa, să le construiască personalitatea dotată cu sens critic pentru a fi capabili să aleagă liber binele, să fie responsabili şi deschişi cu generozitate slujirii celorlalţi, angajaţi în realizarea planului lui Dumnezeu în viaţa lor.

Pentru a-şi putea îndeplini misiunea încredinţată lor de Creator, părinţii - asemenea bobului de grâu, pierzându-şi viaţa lor trebuie să o trăiască pe cea a fiiilor lor, aceasta fiind expresia cea mai înaltă a iubirii. Prin jertfa lor, părinţii vor forma oameni de caracter care posedă o comoară inestimabilă - politeţea sufletului, datorată creşterii interioare care valorează mai mult decât frumuseţea exterioară. Astfel nu va putea nimeni spune: „Iată un om gol pe dinăuntru!".

Din fericire, mai există încă părinţi care nu renunţă la misiunea lor, conştienţi fiind că opera educaţională este îndelungată şi cere efort susţinut. Pentru a avea loc această acţiune educativă este necesar un ambient educaţional adaptat în care, încă din primii ani,  copiii să poată găsi răspunsurile cele mai valide la fiecare problemă.

Asemenea grădinarului ce se ocupă de fiecare sămânţă în mod diferit funcţie de factorii necesari încolţirii ei, creşterii şi dezvoltării viitoarei plante, părintele trebuie să se ocupe de educarea fiecărui copil, în mod diferit, căutând în inima lui punctul accesibil binelui pentru că educaţia este o lucrare a credinţei şi a inimii.

Cea mai eficientă metodă de educare este aceea  de a face noi înşine ceea ce-i învăţăm pe alţii. Marele secret constă în faptul că educaţia nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, ambient, climat de afecţiune, precum şi căutarea şi dezvoltarea raporturilor simple, imediate şi iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de iubire şi credinţă.

Postare realizata de Minodora Andreea

Influenta profesorului asupra elevilor

De ceva vreme am tot vrut să discut acest subiect la orele de pedagogie dar nu am avut prilejul din diferite motive care nu sunt importante acum, însă voiam să discut despre influenţa unui profesor asupra elevilor săi şi să subliniez cât de important este acest aspect.

Încă din clasele primare învăţătorul/profesorul constituie pentru elev o sursă consistenţă de influenţa care poate modifica anumite percepte, poate da naştere altora într-un sens pozitiv sau negativ. Oricare ar fi latura din care privim clasa de elevi, rolul profesorului este proeminent, iar exercitarea corectă a acestui rol depinde de personalitatea lui şi de situaţiile educative cu care se confrunta şi pe care le are de rezolvat.

Profesorul şi elevii nu se aleg unii pe alţii. Profesorului îi revine sarcina şi răspunderea integrării sale în clasă şi în colectivul de elevi pe care urmează să-l închege. Într-un colectiv format, profesorul devine unul dintre membri acestuia dar cu statut special. Profesorul conduce şi decide, organizează, influenţează, consiliază şi controlează, apreciază şi îndruma, este model de conduită civică şi morală, este profesionist... sau cel puţin aşa ar trebui să fie! El îşi exercita atributele şi calităţile asupra grupului şi asupra fiecărui membru al acestuia în parte pentru obţinerea succesului şcolar şi pentru formarea comportamentelor dezirabile, dirijează relaţiile interpersonale din grup în scopul asigurării unui climat psihosocial favorabil dezvoltării personalităţii elevilor şi pentru a îmbunătăţi relaţiile interpersonale.

           A înzestra copiii cu ştiinţa pare un lucru relativ uşor, dar a forma oameni în plinătatea cuvântului este deosebit de greu.

Influenţarea elevului de către profesor se face direct, prin atitudine, mesaj verbal, gestica, mimică, stare afectivă, exemplu personal, adică prin prezenţa sa activă. Această prezenta are rolul unui stimul ce determina la elevi un răspuns (care poate fi de acceptare formală, acceptare cu convingere, imitare, contagiune, rezistenta). Indirect, profesorul influenţează prin alţi factori educaţionali cum sunt colectivul de elevi, familia, consiliul profesoral, comitetul cetăţenesc de părinţi.

Eficienta influenţării depinde de o serie de factori: congruenta dintre repertoriul profesorului şi cel al elevilor în comunicare, realizarea feed-back-ului şi tonul afectiv al relaţiei profesor-elev.

Prin comportamentul lui afectiv profesorul impune elevilor un anumit comportament individual şi de grup.

Trăsăturile temperamentale ale profesorului au un cuvânt de spus. Autocontrolul permanent, echilibrul autoimpus sunt hotărâtoare pentru un comportament adecvat. Comportamentul emoţional al profesorului influenţează direct comportamentul elevilor prin contagiune şi indirect, prin climatul afectiv pe care îl determina în clasă. Acest comportament poate fi „factor de stimulare a unor stări afective tonice sau de diminuare a capacităţii de muncă a elevilor şi de blocare a relaţiilor de comunicare între elevi şi profesor.”

Profesorul influenţează elevii dar este, la rândul său, influenţat de elevi. El îşi adaptează comportamentul, ia măsuri, impune şi dispune, se consultă cu elevii săi, ia măsuri independent. Motivaţia profesorului, satisfacţiile sau insatisfacţiile pe care le trăieşte sunt urmare a reuşitei sau nereuşitei sale profesionale, precum şi un stimulent sau o piedică în continuarea acestei activităţi.

În procesul instructiv-educativ este necesară „... o adaptare permanentă a profesorului”. Adaptarea permanentă a comportamentului profesorului la personalitatea elevului şi la sintalitatea grupului este necesară nu atât pentru a-i face copilului plăcută şederea la şcoală, cât pentru a-i trezi dorinţa şi voinţa de a răspunde printr-un comportament adecvat acţiunii educative

Nu există un comutator magic al motivaţiei, care să determine oamenii să dorească să înveţe, să lucreze mai mult, să acţioneze într-o manieră mai responsabilă. Facilitarea şi nu controlul ar trebui să ne ghideze ideile, când încercam să schimbăm anumite comportamente în şcoală. Chiar când o persoană este într-o poziţie de autoritate, cum este profesorul, eforturile de-a motiva elevii într-o anumită direcţie vor avea un succes mai semnificativ, dacă relaţia profesor - elev este considerată una de colaborare între persoane ce pot, sau nu să împărtăşească aceleaşi sentimente, expectante şi scopuri. Astfel intervenţiile motivaţionale ce nu respecta scopurile, emoţiile şi convingerile unei persoane legate de o anumită situaţie pot produce efecte pe termen scurt, dar pe o perioadă mai mare de timp aceste intervenţii pot să eşueze.

AND A LITTLE EXTRA... Este vorba de un studiu care subliniază şi mai mult influenta şi importanta profesorului în viaţa elevului.

Un studiu efectuat în Statele Unite ale Americii pe durata a 20 de ani indică în ce fel calitatea profesorilor influenţează viaţa elevilor şi după absolvirea şcolii.

Până unde se poate întinde influenţa unui profesor asupra elevilor săi? Trei americani au avut această curiozitate, aşa că au făcut un studiu pe două milioane şi jumătate de tineri, urmărindu-le evoluţia din şcoala primară şi până la maturitate. Rezultatele studiului arată că profesorii ai căror elevi iau note bune la examene tind să aibă efecte pozitive şi de lungă durată asupra vieţii acelor elevi, dincolo de şcoală.

Calitatea unui profesor contează atunci când e vorba despre numărul tinerilor care merg la facultate şi despre cât de mulţi bani ajung să câştige acei elevi la maturitate.

Articol realizat de Bacanu Andrei

Fi un Schimbă-Lume

Imaginaţi-vă cum ar fi dacă ar exista în România o Universitate Alternativă, care să fie centrată pe elevi nu pe profesori şi materie. Cum ar fi ca fiecare student să-şi aleagă exact ceea ce îl interesează să studieze? Să nu primească note şi să aibă totală libertate să participe la cursurile alese chiar de el. Acesta a fost viziunea unor tineri îndrăzneţi care au dorit să schimbe înţelesul educaţiei în România şi astfel, s-au apucat de creat.

În 2013, se împlinesc 10 de ani de când Traian Brumă şi Cristina Cristea, studenţi pe atunci la Politehnica, au simţit că a venit timpul pentru o schimbare în sistemul universitar. Îşi doreau un sistem flexibil, orientat către practică şi personalizat. Eforturile lor pentru a-l schimba au fost recompensate cu premii şi multe încurajări. Timp de 4 ani au acordat premii profesorilor de prestigiu şi au derulat campanii naţionale cu scopul de a convinge că sistemul educaţional trebuie revoluţionat din interior. În urmă cu 5 ani, au decis să creeze un nou ADN pentru sistemul educaţional, ceva nou şi inedit, adică prima Universitate Alternativă din România orientată către studenţi sau cum o cunosc cei mai mulţi dintre tineri CROS (Centru de resurse pentru organizaţii studenţeşti).

Acum visul lor a devenit realitate şi Universitatea Alternativa se mândreşte cu 3 comunităţi de învăţare: HRemotion, New Media School şi Syncer School. Urmând ca în perioada 2013-2015 să li se alăture alte 3 centrate pe educaţie, vânzări şi IT. De asemenea, universitatea oferă studenţilor posibilitatea de a avea propriul lor coach sau mentor, de a participa la cursurile alternative şi de a beneficia de consiliere în învăţare. Studenţii vor învăţa un principiu important, şi anume acela al autonomiei în învăţare, care le va facilita o învăţare mai uşoară. Din martie 2012 au fost adăugate 6 noi programe ca: Incubatorul de afaceri B3, Ziua învăţării, Invitatul Săptămânii, Internshipuri, The Game şi Rent-a-Team. Una dintre cele mai frumoase experienţe pe care studenţii le pot trăi în cadrul CROS este Camp-ul, care marchează sfârşitul anului universitar şi începutul noului an. Desfăşurat la poalele munţilor într-un peisaj de vis, The Câmp este ceva total diferit faţă de taberele tradiţionale. Este o săptămână plină în care te vei cunoaşte mai bine, vei învăţa şi vei avea parte de multă multă distracţie sau mai bine spus de activităţi de Relating - Learning - Playing - Sharing – Dreaming.

Absolvenţii Universităţii Alternative vor deveni ambasadori şi totodată agenţi ai schimbării prin realizarea de proiecte sociale, în special în educaţie. Iar în 2017 se aşteaptă ca tineri antreprenori susţinuţi şi inspiraţi de către universitate să lanseze grădiniţe, şcoli şi licee alternative. Scopul este formarea unei mase critice de tineri puternici şi conectaţi între ei care au experimentat educaţia alternativă bazată pe autonomie şi care reuşesc să mobilizeze cea mai bună parte a societăţii pentru a o schimba. Este un traseu lung, dar la final vom vedea o nouă societate românească exact aşa cum ar trebui ea să fie.

Privesc spre viitor încrezătoare şi ştiu că vom avea un sistem educaţional reconstruit din temelii şi construit pe principiile secolului 21. Să nu uităm că, Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi” (John Dewey).

Articol realizat de Andreea Bud

Ce este un profesor bun?

Şcoala este locul unde copiii îşi încep viaţa socială şi unde deprind cunoştinţele şi educaţia necesare în viaţă. Micuţii sunt îndrumaţi în acesta călătorie de-a lungul anilor de către profesori, părinţi temporari, cu o valoare extrem de importantă. Aceştia îşi pun amprenta asupra comportamentului viitorilor tineri şi asupra viitoarei societăţi. Tocmai de aceea cadrele didactice trebuie să aibă anumite calităţi cu ajutorul cărora să facă şcoală un loc în care copiii să se simtă bine, dar să se şi formeze corect.

Alte calităţi importante ale profesorilor sunt tactul şi talentul pedagogic; capacitatea acestora de a preda într-un mod creativ şi interesant, şi de a nu se limita la un simplu monolog interminabil şi banal. Este foarte important modul în care le este prezentată informaţia copiilor, deoarece datorită vârstei aceştia îşi menţin atenţia concentrată asupra materiei cu dificultate..

Tot o calitate de mare importanţă a unui pedagog este dragostea acestuia pentru copii. Atunci când aceştia se simt iubiţi, înţeleşi şi respectaţi, au curajul de a se exprima liber, deci de a se dezvolta mai bine şi de a învăţa într-un mod mai plăcut. Tot aici ar trebui să amintim faptul că o altă calitate a unui bun profesor este capacitatea acestuia de a socializa şi de a se face înţeles de către elevi. Cadrul didactic are mai mult succes dacă este extrovertit, comunicativ şi dacă îi asculta pe elevi, decât dacă este introvertit, închis şi dezinteresat de orice nu are legătură cu materia predată. Empatia este şi ea foarte importantă fiind bine legată de capacitatea pedagogului de a socializa.

În concluzie, un profesor model ar trebui astfel să îşi formeze un stil pedagogic democratic, care să le permită elevilor să se poată exprima liber şi să poată învăţa cu plăcere, ci nu unul autoritar, unde învăţatul este o obligaţie, indiferent de înclinaţiile şi afinităţile elevului. Printre atributele pe care ar trebui să le posede un bun pedagog se numără şi talentul de a preda, abilităţile sociale şi empatice şi capacitatea de a relaţiona nu doar cu clasa de elevi, ci şi cu fiecare elev în parte.

            Aceste lucruri fiind prezentate, nu putem să nu observăm că în jurul nostru puţini elevi au norocul să întâlnească un profesor cu adevărat dedicat, nu doar educaţiei şi materiei predate, ci şi copiilor ce au nevoie de mai mult decât cărţi memorate şi note mari.

Autor : Sicaru Raluca

Autoeducația – autocunoaștere? (încercare de semnal de alarmă)

M-am hotărât să scriu un post despre autoeducație într-o dimineață când eram în drum spre facultate. Tema nu era una nouă pentru mine, nu de puține ori m-am gândit la ea, nu de puține ori m-am întrebat ce-aș fi fost eu însămi fără aportul autoeducației... Spre surprinderea mea, dând un „search” pe Google, am descoperit că și alții s-au mai gândit că poți să te educi singur – ba, mai mult, există chiar o teoretizare a conceptului de autoeducație, ceea ce îmi pare deja un pas înainte în demersul de promovare a acesteia. În acest sens, voi încerca și eu, prin prisma ideilor expuse aici, să vă atrag atenția asupra importanței autoeducației.

Înainte de toate, aș vrea să clarificăm un pic cam ce-ar însemna acest termen de „autoeducație”. Mai mult sau mai puțin conștient, cred că fiecare dintre noi are „la activ” diferite experiențe care să justifice existența autoeducației în procesul nostru de formare. Fie că am dezvoltat o pasiune nelimitată pentru istorie după lecția despre Primul Război Mondial și am dat fuguța la bibliotecă pentru lecturi suplimentare, fie că, la un moment dat, am luat dificilă decizie de a ne apuca în sfârșit de sport și ne-am impus să alergăm 30 de minute în fiecare zi, fie că am hotărât că tata nu are dreptate când spune că bluza pe care ne-am luat-o e prea strâmtă, toate aceste acte, decizii din viața noastră au reprezentat, în fond, aporturi prețioase la autoeducația noastră și, în definitiv, la formarea personalității noastre. Pentru că autoeducația nu înseamnă doar acumulare de cunoștințe, lecturi suplimentare și aptitudini cât mai diverse, ci are ca rezultat însăși concepția noastră despre viață, societate, om, eu.

Cu toate că are aparența unui subiect controversat, autoeducația este esențială în definirea eului. Nu cred că există persoane care să nu cunoască principiile după care funcționează societatea în care trăiește și rare sunt cazurile în care copiii să nu aibă acces la educație. Cu toate acestea, de prea multe ori ne confruntăm cu hoți, cerșetori, criminali, perverși, așa-ziși „(auto) prost crescuţi”, persoane care nu au niciun scop în viață sau care nu și-au pus niciodată problema autodevenirii. Nici măcar nu trebuie să ne raportăm la extreme, ci doar să privim în jurul nostru ca să realizăm cât de extinsă este această problemă.

Care să fie cauza? Mulți dau vina pe mediu (pe familie, pe profesori, pe grupul de prieteni), alții vorbesc chiar de factorul biologic („l-a moștenit pe taică-său”), dar prea puțini își asumă ei înșiși vina propriei lipse de evoluție. Oare suntem într-adevăr chiar atât de mult determinați de condițiile în care trăim, de persoanele cu care intrăm în contact, de lucrurile care ni se predau la școală? E chiar atât de fatalistă viața pe care o ducem, iar greșelile celor din jur ne afectează chiar atât de radical propria devenire? Cu siguranță toate aceste aspecte joacă un rol în evoluția noastră, dar ar fi o lașitate din partea unei ființe înzestrate cu rațiune să afirme că „așa i-a dat Dumnezeu”, că se învârte într-un cerc vicios și că pur și simplu nu poate scăpa din ghearele acestui determinism exterior. Cu atât mai mult condițiile vitrege ale existenței ar trebui să reprezinte pentru noi o provocare în plus în drumul spre căutarea autoeducației.

Prima problemă care se pune este următoarea: când începe autoeducația? Când pot părinții super preocupaţi ca fiii și fiicele lor să nu o ia pe „un drum greșit” să le dea „mână liberă” de acțiune? Ei bine, cu siguranță nimeni nu poate să spună cu exactitate vârsta la care începe educația; ea poate interveni în copilărie, în adolescență, la 30 de ani sau poate niciodată.

Cu toate acestea, cred că putem vorbi despre un factor determinant al apariției acestei tendințe către autoeducare, și anume conștiința de sine. Și când spun conștiință de sine, nu mă refer la acea conștiință despre care învățăm cu toții pe la psihologie că apare în intervalul de vârstă 1-3 ani. Când spun conștiință de sine, mă refer la o imagine de sine pe care o generăm despre noi, un fel de hologramă, dacă vreți, proiectată în exterior, pe care o analizăm cu criticism și o alungim pe axa timpului către trecut și viitor în căutarea lipsurilor, potențialităților, bagajului deja existent. Această conștiință de sine la care mă refer se interoghează permanent, își proiectează propriul drum în viață, extrage mereu învățături din experiențele trecute și prezente, în fond, se descoperă și se autocunoaște pe sine cu fiecare minut mai mult.

Practic, copilul care reuşeşte să se sustragă concretului bazat pe programul de somn-masă-școală-teme-joacă și începe să-și pună întrebări despre sensul existenței sale, despre ceea ce vrea să facă mai departe în viață (profesională și personală), despre ceea ce poate, ceea ce nu, ceea ce și-ar dori să poată, dar nu are încă resursele necesare, ei bine, putem spune fără îndoială că acest copil este pregătit să declanșeze procesul de autoeducație și totodată de cunoaștere a propriului eu.

 De cele mai multe ori, aceste întrebări apar, într-adevăr, în adolescență, de altfel, renumită ca fiind „perioada marilor întrebări”; dacă însă procesul survine mai devreme, pun la îndoială faptul că părinții ar trebui să facă din acest lucru o problemă. Copilul care capătă conștiința propriei persoane nici nu se va rupe de părinți (pentru că va conștientiza importanța lor), nici nu o va lua pe acele „drumuri greșite” de care se tem atât de tare aceștia, ci va deveni independent de cei din jur pe nesimțite, treptat, odată cu cristalizarea imaginii despre sine și lume.

O a doua problemă pe care o ridică discuția despre autoeducație este legată de întrebarea: de ce nu ajungem toți la autoeducație ca modalitate ultimă de instruire și dezvoltare personală? Paradoxal, întrebarea formulată astfel sugerează obținerea unei uniformități („să urmăm cu toții principiile autoeducației”) și pare că intră în contradicție cu ideea că oamenii sunt diferiți (?!), însă realitatea stă cu totul altfel. În ce măsură mai putem spune astăzi că oamenii sunt diferiți, unici, irepetabili (eventual originali)? În ce măsură mai putem vorbi astăzi de individualitate, când tendința generală este „de a fi în rând cu lumea”? Suntem într-adevăr mânați de dorința de a fi noi, cu defectele și calitățile noastre, cu aptitudinile și inaptitudinile noastre, când cea mai mare împlinire pentru noi e „să fim în trend cu lumea”?

Chiar și studiind așa-zisele aspirații ale oamenilor din jurul nostru ne dăm seama cât de acut lipsește autoeducația și autocunoașterea. Probabil multora li se întâmplă deseori să li se spună: „Ce cauți tu la A.S.E. când tu ai talent la muzică? Ce te-a apucat să faci medicină când tu ar trebui să devii diplomat? De ce te opintești în încăpățânarea de a termina dreptul când ție ți se potrivește mai bine arheologia?”. De ce apar astfel de întrebări? Tocmai pentru că respectivul, din dorința de „a fi în rând cu lumea”, ignoră toate semnalele pe care i le dă propriul eu în ceea ce privește aptitudinile sale și alege să profesez într-un domeniu care nu îi aduce niciun alt fel de satisfacție, decât că are mașină, casă, pleacă în vacanță în Grecia și prietenii îi spun „domnule director”. Alții nu aspiră nici măcar la atât; este arhisuficient să ai un salariu bunișor, să ai ce mânca, unde dormi, un televizor la care să urmărești știrile de la ora 17:00 și poți să te declari fericit. Dar, când vine vorba de ființa umană, „suprema ființă umană”, ne place să spunem despre ea că e unică și irepetabilă, are rațiune și voință proprie și nenumărate capacități de autorealizare.

Așadar, ceea ce face diferența dintre noi nu este nici contul din bancă, nici mașina pe care o conducem, nici salariul părinților, iar, în definitiv, nici măcar facultatea pe care am absolvit-o sau pregătirea profesională pe care o avem în spate; adevărata diferență dintre noi se măsoară în autoeducație și autocunoaștere, pentru că acestea sunt cu adevărat resursele universale, pe care le putem înveşti în tot ceea ce ne-am putea dori să facem.

Autoeducația oferă astfel, așa cum spunea Maslow, șansa de a deveni tot ceea ce poți (și trebuie, aș spune eu) să fii. Ea este totodată accesul către un adevăr universal (cu toate că se contestă existența a așa ceva), caracterizat nu prin bine-rău, adevăr-minciună, frumos-urât, ci prin armonie, echilibru și împlinire.

Să ne dăm deci o șansă!
Și pentru că nu sunt singura care m-am gândit la posibilitatea existenței acestui proces numit autoeducație, vă las în continuare un link unde puteți găsi câteva citate interesante legate de aceasta:

http://www.goodreads.com/quotes/tag/self-education 

Postare realizata de Diana Marcu 

EDUCATIA!

Ce este educaţia?

Termenul de educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educaţio" care înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element al vieţii sociale.

Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele".

Johann Amos Comenius, în „Didactica magna", afirma că la naştere natura înzestrează copilul doar cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii", iar acestea pot defini un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a acestor „seminţe", şi implicit, de înfăptuire a umanităţii, omul nu devine om decât dacă este educat, indiferent de calitatea educaţiei.

Din punctul meu de vedere, educaţia cuprinde toată activităţile desfăşurate de o persoană, activităţi din care aceasta învaţă ceva, se dezvolta pe un anumit plan sau dintr-un anumit punct de vedere.

Tipurile de educaţie

Există mai multe tipuri de educaţie, în funcţie de contextul, cadrul în care se desfăşoară, de obiectivele avute, dar şi de modul în care educaţia are loc. În primul rând voi numi educaţia formală. Aceasta are loc într-un mediu organizat, după o programă clar stabilită, care se finalizează cu certificarea cunoştinţelor şi a competenţelor dobândite. Este un tip de educaţie nepersonalizat, structurat pentru un număr mare de elevi, indiferent de personalitatea acestora. Cu toate acestea, educaţia formală aduce informaţia de care individual are nevoie pentru dezvoltarea sa, reprezintă în fapt partea teoretică de cunoştinţe pe acre individual le acumulează de-a lungul vieţii.

Cel de- al 2-lea tip de educaţie, cea informală cuprinde toate activităţile şi interacţiunile pe care o persoană le are de-a lungul vieţii sale, experienţa pe care acesta o acumulează.

Cel de-al 3-lea tip de educaţie, cel despre care voi vorbi cel mai mult şi cu cel mai mult drag, este educaţia nonformala. Aceasta reprezintă orice activitate organizată în afara sistemului formal, făcută din propria voinţă, cu o doză mai mult decât mare de motivaţie, menită să completeze educaţia formală în dezvoltarea individului. Punctele forte ale acestui tip de educaţie sunt liberă exprimare, flexibilitatea, adaptabilitatea, lipsa stresului provocat de note, faptul că este corespondenţa în proporţie de 100% dorinţelor, nevoilor, intereselor “studenţilor nonformali” şi mai mult decât atât, faptul că performanţa este atinsă prin prisma motivaţiei şi a prezenţei acesteia. Este o muncă din plăcere, făcută cu tot dragul, genul de muncă pe care dacă am face-o toată viaţa ne-am simţi împliniţi sufleteşte. Personal le doresc tuturor adulţilor să se simtă la locul de muncă atât de mulţumiţi şi fericiţi cum ne simţim noi, voluntarii, în cadrul asociaţiilor noastre. Şi iată cum am ajuns la voluntariat, despre care aş vrea să vă împărtăşesc câteva gânduri.

Ce este voluntariatul?

Voluntariatul înseamnă să-ţi oferi timpul, energia, resursele şi abilităţile personale, în limitele impuse de tine, către o asociaţie nonguvernamentală, nonprofit, fără a avea aşteptări de ordin material sau financiar. Să fii voluntar implica o doză de dăruire, altruism şi dovedeşte faptul că îţi pasă de ceilalţi altfel încât le oferi ajutorul tău.

Pentru mine, voluntariatul în cadrul unei asociaţii studenţeşti înseamnă o a doua familie, căci am trecut peste graniţele corporatiste şi formale şi am lăsat acest lucru să aibă un impact imens asupra vieţii mele. Pe lângă faptul că muncesc pentru că îmi place şi ştiu că implicarea mea în astfel de activităţi îmi aduce beneficii pe termen lung, sunt înconjurată de oameni frumoşi, oameni săritori să ajute, oameni ca mine.

Unul dintre motivele pentru care noi facem voluntariat are o dublă valenta – dezvoltare profesională şi personală. Apoi, se conturează dorinţa de a înveşti cunoştinţele acumulate în ceilalţi, de a ajuta la dezvoltarea lor. Dorinţa de a petrece timp cu oameni care au aceleaşi valori ca tine, de a îţi da toată energia pentru un scop în care crezi din tot sufletul, indiferent c a e vorba de proiectul la care lucrezi în cadrul asociaţiei sau e vorba de decorarea sediului, de organizarea unei petreceri sau orice altceva.

Unul dintre lucrurile care mie mi se par fascinante într-o asociaţie e acela că nimic nu e imposibil. Orice idee are ceva bun, ceva constructiv, ceva util. Orice vis despre care ţi s-a spus că e nebunesc, într-o asociaţie ţi se va spune: Genial! De când ne apucăm de treabă? Pentru planurile ce par irealizabile voluntarii te vor susţine prin toate mijloacele şi îţi vor oferi o vorbă bună şi un umăr pe care să plângi, chiar dacă poate ştiu despre tine doar cum te cheamă vor simţi alături de tine şi îţi vor da sfaturi ca pentru cel mai bun prieten al lor, vor fi sinceri cu tine, te vor ajuta să creşti, îţi vor “ţine scara să te urci pe ea (, iar acesta este un al 2-lea element esenţial într-o asociaţie studenţească: aproprierea sinceră faţă de ceilalţi, chiar dacă este poate pentru a 2a oară când vă vedeţi), până când vei ajunge să îţi realizezi planul. Şi acesta e cel de-al 3-lea element minunat într-o asociaţie de tineri motivaţi – totul ia o formă, gândurile, visele şi dorinţele se materializează!

Post realizat de Ioana Gheorghe.